Cătălin Hîldan junior, 17 ani, a debutat la echipa mare a lui Dinamo București în amicalul cu Dinamo Kiev, 0-3. O informație care nu ne lasă indiferenți. Un Hîldan joacă din nou pentru Dinamo. Iar în tribune, la Kiev, s-a auzit „Cătălin Hîldan înseamnă Dinamo”, acum cu o totul altă semnificație. Presiune și onoare, povară și privilegiu.
Fiul lui Cristi Hîldan, fratele „Unicului căpitan” dinamovist, a intrat în minutul 76. Coincidență sau poate un detaliu gândit, Cătălin Hîldan Senior fiind născut născut în '76.
Săptămâna aceasta, asociația „Doar Dinamo București” - cam singura entitate care mai încearcă să salveze clubul, într-un moment în care nici măcar jucătorii nu mai par conectați la acest obiectiv - a fost acuzată de forțarea tânărului fotbalist ce poartă un nume răsunător pentru „câini”.
Intenționând să lovească în DDB, antrenorul Emil Ursu a dat, poate fără să vrea, și într-un adolescent care și-așa resimte acut presiunea numelui. E nedrept să spui că sunt jucători care se întreabă de ce nu pot debuta la prima echipă și de ce Hîldan poate. De ce să-l aduci în bătaia puștii, în cea mai dificilă perioadă din istoria clubului? E fix momentul în care, mai ales ca dinamovist, mai bine ajuți. Iar dacă nu poți sau nu vrei, e mai decent să alegi alt subiect de discuție.
Și-a auzit numele la TV
La 4 ani, nu știa cine a fost unchiul său. Auzind la televizor celebra scandare a fanilor despre „Unicul căpitan”, și-a întrebat părinții cine și de ce îl strigă. Tatălui său, Cristi, i s-a pus un nod în gât. Abia după ce micul Cătălin a împlinit 6 ani a început să i se povestească despre simbolul lui Dinamo și de ce poartă numele lui. Iar la 10 ani a fost prima dată la mormântul fostului fotbalist, pe 5 octombrie.
Oricum am privi, Cătălin junior nu a avut niciodată de ales. Era destinul lui să ajungă în acest punct, ca un arc peste timp.
„Când îl văd jucând, simt că mai trăiesc și eu”
Primind numele încărcat de înțelesuri al unchiului, a fost mereu în mintea celor care l-au iubit pe regretatul fotbalist. De când era mic, identitatea juniorului a fost mereu asimilată și comparată cu a căpitanului „câinilor”. „Are «răutatea» lui în teren”, „E la fel de motivat”, „Are personalitatea lui”, „Se bate cu cei mari fără teamă”. Prezent alături de tatăl și bunicul său la meciuri, la acțiuni ale galeriei, ale clubului, a știut de la început care e misiunea sa. I s-au făcut planuri și vise din exterior, sub presiunea și privilegiul numelui său răsunător. Au existat așteptări. Doar că pentru el toate au avut o notă în plus de emoție și dramatism. „Când îl văd jucând, simt că mai trăiesc și eu”, a mărturisit bunicul său, Marin Hîldan, care nu a putut accepta niciodată ce s-a întâmplat cu fiul lui. N-a mai călcat în Ștefan cel Mare mulți ani, după acea zi neagră de 5 octombrie. A revenit pentru antrenamentele nepotului.
Să fii dinamovist azi e foarte greu. Nu ai mari motive de satisfacție. Îți amintești cu greu ultimul titlu, ultima bucurie reală, ultima prezență în play-off, ultimul meci la care nu ai tremurat la gândul insolvenței, al falimentului, al neîndeplinirii criteriilor de licențiere, al retrogradării.
Dar a vedea din nou un Hîldan pe teren în tricoul lui Dinamo într-un amical al salvării poate aduce o bucurie meritată unor suporteri greu încercați și poate reprezenta chiar un început de carieră profesionistă. Să nu stricăm momentul cu scenarii negative. Să le lăsăm această satisfacție, pe care poate o considerăm efemeră, fanilor care finanțează practic un vis, din bilete virtuale, din relații și din bani proprii. Euro cu euro, cumpără timp. Și speră într-o minune.
Cătălin Hîldan nu are nevoie să i se facă favoruri. Știe, nu trebuie să i se spună răspicat. Nu e Borcea Jr. sau vreun alt junior cu care a fost comparat. Nu e nici din categoria copiilor de bani gata, cu tați-finanțatori care vor să-i vadă fotbaliști. E din categoria celor care își văd numele scris în peluză, care recunosc chipul unchiului pe steaguri, care merg la bunici și văd cum timpul a stat în loc în camera fiului dispărut. A celor care au fost înconjurați constant de îmbrățișarea largă a unei amintiri pe care o au în comun mii de oameni. Practic, poartă numele unei stări de spirit.
Aveți răbdare!
E talentat? Va ajunge mare? Va fi un nou Hîldan titular la Dinamo? Aveți răbdare! Dacă nu se va dovedi că e fotbalist, nu-l va forța nimeni. Unchiul său nu și-ar fi dorit așa ceva, iar fanii care îi invocă spiritul combativ și corectitudinea absolută o știu cel mai bine.
Mulți dintre cei care erau ultrași când s-a stins Hîldan au predat ștafeta următoarei generații de tineri fanatici. Și odată cu ea au dat mai departe admirația fată de numele Hîldan și dedicarea de a-l striga din tot sufletul, la fiecare meci. E un sentiment atât de rar, încât merită o reverență. Și o șansă. E momentul să investim și noi. Să cumpărăm puțină răbdare, pentru a-l lăsa pe Cătălin Hîldan să ne arate ce poate, sub privirile atente ale oamenilor care l-au adorat pe unchiul său, dar și ale celor care abia așteaptă să-l critice. No pressure, kid!
„Da’ nu-i o povară [numele]! Chiar dacă mă mai întreabă lumea și acum dacă sunt nepotul [lui Cătălin Hîldan]… N-am ales fotbalul pentru unchiul meu, pentru numele nostru, am ales să fac fotbal pentru că mi-a plăcut cel mai mult dintre toate sporturile, nu-mi place rugby-ul lui tata…”
Cătălin Hîldan, fotbalist la Dinamo București
sursa: gsp.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu